Într-adevăr, dragi cititori, în cazul în care n-aţi ştiut, vine iarna. Şi nu ştie nimeni de ce vine şi anul ăsta, că a mai fost şi anul trecut şi acum doi ani. Credeam că anul ăsta o să ne ocolească, dar ea nu. Ţine morţiş să vină, cu toate că i-am transmis că nu ne merge bine, că e foamete şi tristeţe mare în ţară şi numai ea mai lipseşte, ca să ne lase laţi. Şi nu vine singură, vine cu nişte scumpiri ale căror zvonuri guvernul nu le confirmă, dar nici nu le infirmă, cu nişte salarii scăzute şi pensii tăiate. O să te încălzeşti la spirtieră, o să mănînci coji de pîine şi de mămăligă, o să ajungi să te baţi cu pisica pe nişte ghiare de pui din ciorba vecinului. Iar dacă asta ţi se pare de rîs, cînd o să vină factura la gaze, nu o să mai rîzi deloc. Nici din casă n-o să mai prea ieşi, că n-o să ai pe unde. O să fie iarnă grea, cu nămeţi cît casa, iar autorităţile, luate prin surprindere şi anula acesta, nu vor fi în stare să cureţe străzile şi trotuarele. Vei sta în buncărul tău, cu o vestă tricotată de bunica pe sub pijama, o să te uiţi cum ninge şi o să bei un ceai de muşcate – pentru că asta e tot ce o să mai ai prin casă, cîteva muşcate la geam, de la care poţi să iei cîteva frunze – privind la viscolul de afară. Vei adormi într-un tîrziu cu gîndul la preţul benzinei care creşte ca vrejul de fasole şi la salariul tău, care se face tot mai mic, ca Alice din Ţara Minunilor, şi-o să te rogi ca totul să nu fie decît un vis urît şi să te trezeşti în Germania.
Mai mult
Salutare! Ştiu, ştiu, nu mă înjuraţi, am dispărut mult de pe propriul blog. Sunt un neserios şi îmi fac mea culpa. Dar iată că revin cu ştiri de senzaţie! ( asta ca să sune ca în tabloide, fie ele ziare sau televiziuni ). Ţara lu Garcea iese pe 1 decembrie. Este un ziar antitabloid care îşi propune sa va faca sa nu mai luati de bune toate tîmpeniile din aceste formate: „Noi am aflat”, „Noi vă spunem cum să vă îmbrăcaţi”, „Noi va învăţăm cum să vă lăsaţi de fumat” şi altele. Adică noi suntem un popor de cretini care nu e în stare să-şi conducă viaţa fără „manuale” de genul ziare tabloide, nu?! În contrapartidă vine Ţara lu Garcea. Dar prea multă introducere strică. Luaţi de citiţi.
Mai mult
Am început să scriu o carte. Nu, nu e despre vremurile de căcat pe care le trăim, nu e nici desper soluţii la vieţile noastre de mizerie. M-am hotărît să scriu ceva vesel. Şi, culmea, e o carte despre o zi din viaţa unei fete, Ana Damian, povestită chiar de ea. De ce am ales să vorbesc în numele unei fete? Pentru că în numele băieţilor vorbesc destui. Este o poveste gen love-comedy şi vă dau mai jos un paragraf, să-mi spuneţi ce părere aveţi ( stilul, limbajul, etc. )
Ana Damian povesteşte:
“Ea e Cristina. E colega mea de la biroul de vis a vis. Se ocupă de clienţi persoane juridice, ca si mine. Nu cred că are peste un metru şi cincizeci şi cinci de centimetri, dar are nişte sîni cît pentru două ca ea. Ştie şi ea asta şi de aceea vine la serviciu cu nişte decolteuri adînci de zici că s-au mutat la ea pe piept cheile Dîmboviţei. Din cînd în cînd tronează deasupra peisajului cîte un medalion sau o cruciuliţă, alese special de mici dimensiuni ca să nu abată mult privirea de la frumuseţile naturale. N-am ştiut niciodată dacă să-mi placă sau nu sînii ei. Dacă aş fi bărbat, cu siguranţă că n-aş mai înţelege nimic din ceea ce-mi explică ea despre intrările şi ieşirile de bani din cont. ( Da, cred că ăsta e motivul pentru care mulţi clienţi preferă s-o sune să le dea informaţiile necesare, decît să vină faţă în faţă cu ea. ) Dar aşa, fiind femeie, nu pot decît, cel mult, să fiu invidioasă. Numai că invidia nu e o virtute de-a mea. Nu pot să invidiez pe nimeni, mă bucur sincer pentru ce are şi atît. Aşa că treaba asta cu sînii mă lasă absolut rece. Apoi mai e fundul. E, aici aş avea cîte ceva de comentat, căci traseul ei printre birouri e destul de îngreunat de acest accesoriu al ei. Privită din profil, ai impresia că fundul a fost pus special ca să contrabalanseze sînii din faţă. Uneori mi-e milă de biata fată, căci bănuiesc că nu e tocmai uşor să cari ditamai valiza după tine, tot timpul. Ca să tragem o concluzie, părerea mea e că fundul ei e cam mare şi inestetic, şi dacă cineva are altă părere, înseamnă că vorba aia veche “gusturile nu se dicută” e foarte valabilă. Altfel e o tipă amabilă şi săritoare, mă vrea de prietenă şi munceşte pentru asta. Ştie foarte bine că prieteniile se fac şi se menţin cu efort. Eu nu mă dau în vînt după relaţia cu ea, oricum face ea destule pentru a o întreţine, nu mai trebuie să mă mobilizez şi eu. Şi dacă am spus că are sînii cît pentru două, trebuie să mai spun că vorbeşte tot cît pentru două. Are mereu ceva de observat, ceva de comentat – nu neapărat banalităţi – spune de multe ori lucruri interesante, dar parcă prea mult şi prea des. Dar dacă n-o asculţi, nu se supără, nu sare în sus dacă nu te interesează subiectul deschis de ea, trece la altul cu uşurinţa cu care un şofer de raliu virează stînga sau dreapta.”
Mai mult
A cazut de prin copaci
Frunza cea tacuta
In gradina, doi gindaci
Speriati, discuta:
“O sa fie toamna grea!
Vom muri de foame…
De-as putea, in pana mea,
Sa traiesc cu scame!”
“Da – raspunde celalalt –
Viata-i cam amara…
In curind ies la asfalt
Si ma car la tara”
“Si la tara ce sa faci?
Stii agricultura?”
“Mai gasesc doi, trei gindaci
Pusi pe bautura
Si o tinem tot asa
Pina dam pe spate!
O sa fie iarna grea,
Scapa cine poate!”
“Eu mai caut prin livezi
Frimituri de piine
Si de vineri ma tirez
In cotet, la ciine”
Tot vorbind, n-au auzit
Pasi prin gradinita,
Un pantof brusc i-a zdrobit,
I-a facut foita.
MORALA:
Planuri multe pot strica!
Fugi nene, din tara!
Daca nu, nu te mira
C-o sa te cam doara!
Mai mult
Si totusi s-a ajuns aici. Credeam ca n-o sa vad niciodata panica si lipsa de speranta pe viu, asa cum o vazusem in cartile de istorie din timpul razboiului ( gasite pe la bunicu’ prin pod ). Speram sa nu fiu nevoit niciodata sa alin disperarea unor oameni care se vad la capatul drumului, pentru ca nu stii ce sa le spui in asemenea momente decit cuvinte golite de sens, de genul “ fii tare, o sa trecem noi si peste asta” sau “Hai, ca n-o fi dracu’ atit de negru! O sa ne revenim odata si odata!” Pe dracu! – ca tot vorbiram de el. N-o sa ne redresam niciodata. Cel putin atit cit acest “niciodata” presupune parcursul vietii noastre. Nu cred ca generatia mea va apuca vreo schimbare majora. De altfel nici nu sunt dispus s-o astept. Daca apare alt tren in gara, ma urc in el fara ezitare, oricum nu poate merge spre ceva mai rau. Caci nu momentul de criza este cel care ma sperie, ci lipsa totala de perspectiva. Disperarea, ca resort declansator de actiuni si activitati de salvare, e buna, caci lasa adrenalina sa invirta rotite in capul tau, sa creeze sanse si portite de redresare. Dar cind aceasta disperare devine o disperare resemnata, inseamna ca aproape nimic nu se mai poate face. Moartea clinica a psihicului uman e instalata si trebuie mult pentru a-l resuscita. Nu stiu daca nu cumva ne aflam in faza asta a bolii, faza terminala in care orice medicatie din lume ar fi de prisos.
E foarte adevarat ca tonul acestor observatii ale mele e foarte sumbru, dar mi-e teama ca nu am altul la mine in dimineata asta. Mi-e teama ca asta e nuanta vremurilor pe care le traim si deci nu pot avea un ton de o alta factura. Imi dorest, totusi, ca disperarea noastra sa fie una creatoare, care sa ne duca spre ceva bun, nu una grava si necombatanta, care sa ne ingroape definitiv. Dar asta numai ziua de miine o poate spune.
Mai mult
Imi propuneam de obicei sa nu scriu despre politica, mass media, tv, ca sunt pline ziarele de asa ceva. Dar parca nu se poate sa treci pe linga fenomenul de indobitocire organizata a populatiei fara sa comentezi. Si nu e vorba ca lucrez in domeniu, dar parca piata de tv a luat-o hotarit in jos. Nu spun ca prin anii 2000-2005 se faceau produse tv de-i dadeau pe spate de Liiceanu si Patapievici de pline de filozofie ce erau, dar parca era o paleta de emisiuni mai “spalate”, mai proaspete, mai “cu staif”, cum zice neamtul. Nu credeam ca voi ajunge sa vad vreodata niste oameni in virsta, simpli si la port si la minte, cocotati pe micul ecran de catre vreun producator genial care le-a spus ca va face din ei vedete, oameni care se bat, se cearta, se impaca pe diferite teme care nu cred ca stirnesc interesul nici unui pui de gaina – sau poate da, ca d-aia rezista pe ecrane – intr-un asa numit “reality show”. Nu inteleg cum poti privi doi “parinti” penibili ( ei fiind un barbat si o femeie care s-au vazut prima oara la locul filmarii ) care trag de par pe nora lor deoarece, prin cine stie ce mijloace, aceasta le-a furat baiatul care nu e de nasul ei iar ea, ca sa se razbune, se culca cu fratele baiatului in camera din fata, unde ii surprinde tatal acestuia si iese o bataie pe cinste, cu actorie de doi lei si limbaj de mahala.
Oare asta dorim sa vedem? Se pare ca da. Se pare ca bunul gust dispare odata cu bunul simt si cred ca intoarcerea la reperele morale si la valorile artistice autentice va fi foarte anevoioasa.
Sa nu mai vorbim de domni si domnisoare care apar peste noapte pe toate posturile tv fiind incadrate la statutul de “vedete”, desi nimeni nu stie ce-au facut in noaptea aia in care au capatat acest statut. E ecranul plin de Nikite, Ogici si alte cuvintatoare care se deosebesc de regnul animal doar prin pozitia bipeda. Specimene care nu inteleg nici ele prea bine ce cauta acolo si cum au ajuns, dar profita la maxim de aceasta pozitie.
Si cine e de vina? Vorba lui Bendeac si a mea si a multora: “voi, producatorii si realizatorii sunteti de vina ca promovati nonvalori. De ce le chemati in emisiune?” Sigur ca se face mea culpa, se spune ca “le-am adus aici ca sa ne batem joc de ele”, dar data viitoare sunt din nou pe ecran, la rang de aducator de audienta.
Sau poate noi ne-am timpit, poate aceste caricaturi chiar fac audienta ( adica multa lume se uita ei ) si atunci ma intreb eu, pentru cine latru?
Poate latru pentru foarte putini, dar tare mi-as dori sa pot sa si musc!
Mai mult
Acum, pe timp de criza, tot mai multe meserii se indreapta rapid spre statutul de “pasiune”, spre hobby-urile acelea spre care te apleci ori de cite ori ai ceva timp liber. Ma refer aici in primul rind la meseria de profesor. Pai nu cred ca la un slariu de pina in zece milioane ea se mai poate chema meserie. Este o pasiune pentru cei care se duc in fiecare dimineata la locul de munca sa practice profesoratul si care, la final de luna, primesc – sa-i spunem asa – “o mica atentie din partea statului”. Iti trebuie o mare daruire ca sa transformi meseria asta – ca si altele, de altfel – intr-o pasiune atit de mare incit sa mergi la munca aproape gratis. Si aici nu pot decit sa-i admir pe acesti oameni care mai au in ei o urma de omenie si de respect pentru ceea ce fac si pentru discipolii lor.
La fel ma gindesc si la medici. Sigur, lumea ii injura, uneori pe buna dreptate, dar sa nu uitam ca in strainatate, unii dintre cei mai buni sunt medicii romani. La noi sistemul medical e bolnav, as putea spune ca e atit de bolnav incit e mort de-a binelea! Pai sa ne gindim cum e sa vii la spital, medic chirurg si sa bagi mina in oameni, in stomacurile si toracele lor, cu riscul de a nu se mai trezi din anestezie, cu speranta ca nici o complicatie n-o sa intervina, sa tai si sa cosi “pe viu”, sa repari instalatii umane, pentru ca apoi, la sfirsitul lunii, sa fii recompensat cu 13-15, hai 20 de milioane de lei vechi! Mie unul mi se pare bataie de joc! Si ma mai mir de ce asteapta bani de la pacienti!
Cunosc o femeie care e bucatareasa la o gradinita. Se duce la opt dimineata, gateste pentru 40 de copii, apoi le spala vasele dupa ce au mincat, mai face curatenie si pleaca acasa. Asta zilnic. Si la final de luna ia in mina… patru sute de lei! Adica vreo patru perechi de pantofi, sau un telefon fara abonament, sau un miner de geanta Louis Vuiton sau scrumiera de la un Audi Q 7.
Ei bine, astea sunt intr-adevar pasiuni ale vietii!
Mai mult
Scrisoare deschisa:
Dragii mei cititori,
Stiu ca am neglijat blogul o perioada, nu prea am scuze, dar spre bucuria mea, ceva proiecte de turneu mi-au rapit foarte mult timp in ultima perioada. Pot sa va spun ca am terminat turneul cu Rompetrol, ultima cintare va avea loc simbata acuma, 25 septembrie, in parcarea Carefour Baneasa.. Va astept acolo, incepind cu orele 16.00, pentru un raliu de exceptie cu Bogdan Maricica si ai lui si, bineinteles, cu un recital Elton John sustinut de baiatu’.
In rest, Dumnezeu cu mila, ca pe praful asta si o moneda gasita pe jos e de pretuit, ca nu stii niciodata cit si unde mai lucrezi. Se anunta o toamna nasoala, cu scumpiri si taieri de bani, asa ca cine are la tara un petec de teren, tira! Sa se retraga acolo, cu citeva gaini si ceva zarzavaturi plantate pe linga gard, ca asta e viitorul. O sa vina vremea cind banul nu va mai avea valoare, ne vom intoarce la troc, “ia tu piinea asta, da-mi si mie o gisca pe ea”. Sau “tine aici un kil de rosii, da si mie cinci oua de casa”. S-ar putea, intr-un fel, sa fie mai sanatoasa viata, mai adevarata relatia dintre oameni, dar faptul ca asta ar putea fi crunta realitate, ne cam sperie putin.
Asa ca hai sa ne distram simbata, 25 septembrie, la Carefour Baneasa si sa uitam de toate. Ba nu, gresesc, sa nu uitam, ca daca uitam noi, lor le convine. Sa le fim mereu in coasta, ca un ghimpe, daca mai suntem in stare, ca se pare ca marea lehamite ne-a cuprins ca un inghet si nu mai reactionam la nici un stimul.
Va las acum, ca apa pentru ceai a inceput sa fiarba si tare as vrea sa ma clatesc prin gura cu o aroma de fructe. O sa va scriu mai des si n-o sa ocolesc niciunul din subiectele interesante pentru voi, daca o sa binevoiti sa lasati vreunul pe blog, la comentarii.
Seara buna!
Mai mult
Dragii mei, să stiti ca mai e putin! Marea cursa ROMPETROL RACING CHALENGE e la un pas distanta! Deja ma simt cu adrenalia in sînge, atit datorita raliului care va avea loc in parcarea IULIUS MALL din Timisoara, cit si a concertului PLYING ELYON JOHN pe care-l voi sustine dupa cursă, in aceeasi locatie, la orele 21.00. Va reamintesc ca inaintea mea o sa cinte ANA LESKO, asa ca, baieti, o sa fie atmosfera foarte incinsa. Pot veni si prietenele voastre, caci ele se vor bucura la mine, asa ca totul va fi echitabil.
Azi am avut repetitie si tare bine a fost! A mers ca pe roate, ceea ce mi-a dat certitudinea ca spectacolul de la Timisoara va iesi foarte bine. La repetitie cel de la tobe a avut o problema si a trebuit s-a zbugheasca mai devreme. Asa ca ultimele piese le-am cintat fara tobe. Va dati seama cum suna? Incet, asezat, tihnit, cu toate instrumentele reduse ca volum. Ca tobele sunt cele ce te fac sa dai cu putere in instrumente, dar cind tobele lipsesc, nu e nevoie sa cinti tare. Parca repetam pe vremea razboiului, sa nu ne auda inamicul.
Asa ca dragii mei să nu-mi invocati motive ca sunteti răciti, că nu vă lasă părinții, că tocmai ce trebuia să plecați undeva, că nu ține! Vreau să vă văd pe toți acolo, la Iulius Mall in Timișoara și cînd spun toți mă refer la TOȚI!
VĂ salut și vă aștept!
Mai mult
