disperarea…
Si totusi s-a ajuns aici. Credeam ca n-o sa vad niciodata panica si lipsa de speranta pe viu, asa cum o vazusem in cartile de istorie din timpul razboiului ( gasite pe la bunicu’ prin pod ). Speram sa nu fiu nevoit niciodata sa alin disperarea unor oameni care se vad la capatul drumului, pentru ca nu stii ce sa le spui in asemenea momente decit cuvinte golite de sens, de genul “ fii tare, o sa trecem noi si peste asta” sau “Hai, ca n-o fi dracu’ atit de negru! O sa ne revenim odata si odata!” Pe dracu! – ca tot vorbiram de el. N-o sa ne redresam niciodata. Cel putin atit cit acest “niciodata” presupune parcursul vietii noastre. Nu cred ca generatia mea va apuca vreo schimbare majora. De altfel nici nu sunt dispus s-o astept. Daca apare alt tren in gara, ma urc in el fara ezitare, oricum nu poate merge spre ceva mai rau. Caci nu momentul de criza este cel care ma sperie, ci lipsa totala de perspectiva. Disperarea, ca resort declansator de actiuni si activitati de salvare, e buna, caci lasa adrenalina sa invirta rotite in capul tau, sa creeze sanse si portite de redresare. Dar cind aceasta disperare devine o disperare resemnata, inseamna ca aproape nimic nu se mai poate face. Moartea clinica a psihicului uman e instalata si trebuie mult pentru a-l resuscita. Nu stiu daca nu cumva ne aflam in faza asta a bolii, faza terminala in care orice medicatie din lume ar fi de prisos.
E foarte adevarat ca tonul acestor observatii ale mele e foarte sumbru, dar mi-e teama ca nu am altul la mine in dimineata asta. Mi-e teama ca asta e nuanta vremurilor pe care le traim si deci nu pot avea un ton de o alta factura. Imi dorest, totusi, ca disperarea noastra sa fie una creatoare, care sa ne duca spre ceva bun, nu una grava si necombatanta, care sa ne ingroape definitiv. Dar asta numai ziua de miine o poate spune.
Comments
gabriel
sincer si eu nu scap din ochi un alt tren .. bafta multa …. pacat ca avem o tara FRUMOASA