Never ending story
Sigur că nu ne mai mirăm de nimic în ţara asta, dar parcă nu pot să stau fără să spun ce simt, ce mă doare, fără să semnalez lucrurile făcute cu picioarele în sus, sau de la cap la coadă, sau fără nici cea mai mică urmă de responsabilitate. La ce mă refer acum? La sistemul sanitar. Da, pentru mulţi e clar ce se întîmplă acolo, e clar că lucrurile sunt aproape iremediabile pe un termen chiar lung, astfel că nu sunt convins că eu ( 43 de ani ) voi mai prinde o redresare a acestui ciclop diform şi bolnav numit sistemul sanitar. Dar lăsaţi-mă să vorbesc, să vă povestesc, că altfel o luăm razna dacă nu golim coloana de presiune.
Păi îl operez pe tata de coloană, la spitalul Bagdazar. Spital cu renume, nimic, de zis. Medici la fel. Ba chiar e acolo o echipă de chirurgi tineri care aproape că face minuni, te duci pe targă şi pleci pe picioarele tale! Sunt experimentaţi, sunt specializaţi pe cîte un domeniu astfel că fiecare ştie aproape totul despre bucăţica lui pe care şi-a ales-o şi îşi fac treaba foarte bine. Dar ce te faci cu sistemul care îi forţează să lucreze în condiţii de spital de Congo? Că de renovat s-a început renovarea acum vreo trei ani şi o să mai dureze încă patru. De ce? Pentru că nu sunt bani. De ce? Pentru că dispar brusc sute de mii de euro. De ce? Pentru că se fură. De ce? Pentru că suntem în România şi ăsta este sportul nostru naţional, simbolul nostru, emblam noastră în lume. DACĂ HOŢIA AR AVEA UN SEMN, ACESTA AR TREBUI PUS PE STEAGUL ŢĂRII!
Şi dacă tot se renovează şi peste tot unde calci e doar moloz, praf, şantier, cîteva etaje de pacienţi s-au comasat într-unul singur. Adică în saloane de 6, 8 paturi, stau acuma 15 ( cincisprezece! ) bolnavi. Păi aici, la ce înghesuială presupune spitalizarea, vii sănătos şi pleci cu o răceală sau vreun virus. Că dacă stai pe-o parte în pat eşti cu nasul în ureche vecinului din stînga, iar dacă te întorci, dai cu nasul în ceafa celui din dreapta. Mă întreb de ce nu s-au gîndit să facă paturile etajate, că astfel reuşeau să cazeze 30 de bolnavi într-un salon!
Să nu mai vorbim de grupurile sanitare, de podele, de faianţa de pe pereţi, de ţevile de oxigen care şerpuiesc pe pereţi vopsite cu pensula şi îndoite cu mîna.
Ştiu, unii or să spună bine că se renovează. Corect! Dar de ce aşa de încet şi de ce abia acum? Exemplul bun este că aripa de EXCELENŢĂ, cum au numit-o ei, adică o aripă nouă şi modernă, unde se află reanimarea şi altele, arată impecabil! Dar, tot ca românul, am făcut ceva bun şi ne-am înecat la mijlocul lucrării. Am arătat că se poate, „dar gata, nene, destul, am obosit! Doar nu vreţi acuma să renovăm tot spitalul în timp util!”
BA DA! ASTA VREM!
Mi-e teamă însă că vom rămîne cu vrutul, că la noi ăsta e traseul normal: ne apucăm cu greu, ne odihnim des, rămînem fără fonduri, ne lăsăm păgubaşi, cineva ne fură şi sfîrşim prin a lăsa totul baltă. E un deja vu asta pentru noi, e un never ending story de care vom scăpa doar atunci cînd vom reuşi să devenim o altă naţie.
