Într-adevăr, dragi cititori, în cazul în care n-aţi ştiut, vine iarna. Şi nu ştie nimeni de ce vine şi anul ăsta, că a mai fost şi anul trecut şi acum doi ani. Credeam că anul ăsta o să ne ocolească, dar ea nu. Ţine morţiş să vină, cu toate că i-am transmis că nu ne merge bine, că e foamete şi tristeţe mare în ţară şi numai ea mai lipseşte, ca să ne lase laţi. Şi nu vine singură, vine cu nişte scumpiri ale căror zvonuri guvernul nu le confirmă, dar nici nu le infirmă, cu nişte salarii scăzute şi pensii tăiate. O să te încălzeşti la spirtieră, o să mănînci coji de pîine şi de mămăligă, o să ajungi să te baţi cu pisica pe nişte ghiare de pui din ciorba vecinului. Iar dacă asta ţi se pare de rîs, cînd o să vină factura la gaze, nu o să mai rîzi deloc. Nici din casă n-o să mai prea ieşi, că n-o să ai pe unde. O să fie iarnă grea, cu nămeţi cît casa, iar autorităţile, luate prin surprindere şi anula acesta, nu vor fi în stare să cureţe străzile şi trotuarele. Vei sta în buncărul tău, cu o vestă tricotată de bunica pe sub pijama, o să te uiţi cum ninge şi o să bei un ceai de muşcate – pentru că asta e tot ce o să mai ai prin casă, cîteva muşcate la geam, de la care poţi să iei cîteva frunze – privind la viscolul de afară. Vei adormi într-un tîrziu cu gîndul la preţul benzinei care creşte ca vrejul de fasole şi la salariul tău, care se face tot mai mic, ca Alice din Ţara Minunilor, şi-o să te rogi ca totul să nu fie decît un vis urît şi să te trezeşti în Germania.
Mai mult
Salutare! Ştiu, ştiu, nu mă înjuraţi, am dispărut mult de pe propriul blog. Sunt un neserios şi îmi fac mea culpa. Dar iată că revin cu ştiri de senzaţie! ( asta ca să sune ca în tabloide, fie ele ziare sau televiziuni ). Ţara lu Garcea iese pe 1 decembrie. Este un ziar antitabloid care îşi propune sa va faca sa nu mai luati de bune toate tîmpeniile din aceste formate: „Noi am aflat”, „Noi vă spunem cum să vă îmbrăcaţi”, „Noi va învăţăm cum să vă lăsaţi de fumat” şi altele. Adică noi suntem un popor de cretini care nu e în stare să-şi conducă viaţa fără „manuale” de genul ziare tabloide, nu?! În contrapartidă vine Ţara lu Garcea. Dar prea multă introducere strică. Luaţi de citiţi.
Mai mult
Am început să scriu o carte. Nu, nu e despre vremurile de căcat pe care le trăim, nu e nici desper soluţii la vieţile noastre de mizerie. M-am hotărît să scriu ceva vesel. Şi, culmea, e o carte despre o zi din viaţa unei fete, Ana Damian, povestită chiar de ea. De ce am ales să vorbesc în numele unei fete? Pentru că în numele băieţilor vorbesc destui. Este o poveste gen love-comedy şi vă dau mai jos un paragraf, să-mi spuneţi ce părere aveţi ( stilul, limbajul, etc. )
Ana Damian povesteşte:
“Ea e Cristina. E colega mea de la biroul de vis a vis. Se ocupă de clienţi persoane juridice, ca si mine. Nu cred că are peste un metru şi cincizeci şi cinci de centimetri, dar are nişte sîni cît pentru două ca ea. Ştie şi ea asta şi de aceea vine la serviciu cu nişte decolteuri adînci de zici că s-au mutat la ea pe piept cheile Dîmboviţei. Din cînd în cînd tronează deasupra peisajului cîte un medalion sau o cruciuliţă, alese special de mici dimensiuni ca să nu abată mult privirea de la frumuseţile naturale. N-am ştiut niciodată dacă să-mi placă sau nu sînii ei. Dacă aş fi bărbat, cu siguranţă că n-aş mai înţelege nimic din ceea ce-mi explică ea despre intrările şi ieşirile de bani din cont. ( Da, cred că ăsta e motivul pentru care mulţi clienţi preferă s-o sune să le dea informaţiile necesare, decît să vină faţă în faţă cu ea. ) Dar aşa, fiind femeie, nu pot decît, cel mult, să fiu invidioasă. Numai că invidia nu e o virtute de-a mea. Nu pot să invidiez pe nimeni, mă bucur sincer pentru ce are şi atît. Aşa că treaba asta cu sînii mă lasă absolut rece. Apoi mai e fundul. E, aici aş avea cîte ceva de comentat, căci traseul ei printre birouri e destul de îngreunat de acest accesoriu al ei. Privită din profil, ai impresia că fundul a fost pus special ca să contrabalanseze sînii din faţă. Uneori mi-e milă de biata fată, căci bănuiesc că nu e tocmai uşor să cari ditamai valiza după tine, tot timpul. Ca să tragem o concluzie, părerea mea e că fundul ei e cam mare şi inestetic, şi dacă cineva are altă părere, înseamnă că vorba aia veche “gusturile nu se dicută” e foarte valabilă. Altfel e o tipă amabilă şi săritoare, mă vrea de prietenă şi munceşte pentru asta. Ştie foarte bine că prieteniile se fac şi se menţin cu efort. Eu nu mă dau în vînt după relaţia cu ea, oricum face ea destule pentru a o întreţine, nu mai trebuie să mă mobilizez şi eu. Şi dacă am spus că are sînii cît pentru două, trebuie să mai spun că vorbeşte tot cît pentru două. Are mereu ceva de observat, ceva de comentat – nu neapărat banalităţi – spune de multe ori lucruri interesante, dar parcă prea mult şi prea des. Dar dacă n-o asculţi, nu se supără, nu sare în sus dacă nu te interesează subiectul deschis de ea, trece la altul cu uşurinţa cu care un şofer de raliu virează stînga sau dreapta.”
Mai mult
Acum, pe timp de criza, tot mai multe meserii se indreapta rapid spre statutul de “pasiune”, spre hobby-urile acelea spre care te apleci ori de cite ori ai ceva timp liber. Ma refer aici in primul rind la meseria de profesor. Pai nu cred ca la un slariu de pina in zece milioane ea se mai poate chema meserie. Este o pasiune pentru cei care se duc in fiecare dimineata la locul de munca sa practice profesoratul si care, la final de luna, primesc – sa-i spunem asa – “o mica atentie din partea statului”. Iti trebuie o mare daruire ca sa transformi meseria asta – ca si altele, de altfel – intr-o pasiune atit de mare incit sa mergi la munca aproape gratis. Si aici nu pot decit sa-i admir pe acesti oameni care mai au in ei o urma de omenie si de respect pentru ceea ce fac si pentru discipolii lor.
La fel ma gindesc si la medici. Sigur, lumea ii injura, uneori pe buna dreptate, dar sa nu uitam ca in strainatate, unii dintre cei mai buni sunt medicii romani. La noi sistemul medical e bolnav, as putea spune ca e atit de bolnav incit e mort de-a binelea! Pai sa ne gindim cum e sa vii la spital, medic chirurg si sa bagi mina in oameni, in stomacurile si toracele lor, cu riscul de a nu se mai trezi din anestezie, cu speranta ca nici o complicatie n-o sa intervina, sa tai si sa cosi “pe viu”, sa repari instalatii umane, pentru ca apoi, la sfirsitul lunii, sa fii recompensat cu 13-15, hai 20 de milioane de lei vechi! Mie unul mi se pare bataie de joc! Si ma mai mir de ce asteapta bani de la pacienti!
Cunosc o femeie care e bucatareasa la o gradinita. Se duce la opt dimineata, gateste pentru 40 de copii, apoi le spala vasele dupa ce au mincat, mai face curatenie si pleaca acasa. Asta zilnic. Si la final de luna ia in mina… patru sute de lei! Adica vreo patru perechi de pantofi, sau un telefon fara abonament, sau un miner de geanta Louis Vuiton sau scrumiera de la un Audi Q 7.
Ei bine, astea sunt intr-adevar pasiuni ale vietii!
Mai mult
Scrisoare deschisa:
Dragii mei cititori,
Stiu ca am neglijat blogul o perioada, nu prea am scuze, dar spre bucuria mea, ceva proiecte de turneu mi-au rapit foarte mult timp in ultima perioada. Pot sa va spun ca am terminat turneul cu Rompetrol, ultima cintare va avea loc simbata acuma, 25 septembrie, in parcarea Carefour Baneasa.. Va astept acolo, incepind cu orele 16.00, pentru un raliu de exceptie cu Bogdan Maricica si ai lui si, bineinteles, cu un recital Elton John sustinut de baiatu’.
In rest, Dumnezeu cu mila, ca pe praful asta si o moneda gasita pe jos e de pretuit, ca nu stii niciodata cit si unde mai lucrezi. Se anunta o toamna nasoala, cu scumpiri si taieri de bani, asa ca cine are la tara un petec de teren, tira! Sa se retraga acolo, cu citeva gaini si ceva zarzavaturi plantate pe linga gard, ca asta e viitorul. O sa vina vremea cind banul nu va mai avea valoare, ne vom intoarce la troc, “ia tu piinea asta, da-mi si mie o gisca pe ea”. Sau “tine aici un kil de rosii, da si mie cinci oua de casa”. S-ar putea, intr-un fel, sa fie mai sanatoasa viata, mai adevarata relatia dintre oameni, dar faptul ca asta ar putea fi crunta realitate, ne cam sperie putin.
Asa ca hai sa ne distram simbata, 25 septembrie, la Carefour Baneasa si sa uitam de toate. Ba nu, gresesc, sa nu uitam, ca daca uitam noi, lor le convine. Sa le fim mereu in coasta, ca un ghimpe, daca mai suntem in stare, ca se pare ca marea lehamite ne-a cuprins ca un inghet si nu mai reactionam la nici un stimul.
Va las acum, ca apa pentru ceai a inceput sa fiarba si tare as vrea sa ma clatesc prin gura cu o aroma de fructe. O sa va scriu mai des si n-o sa ocolesc niciunul din subiectele interesante pentru voi, daca o sa binevoiti sa lasati vreunul pe blog, la comentarii.
Seara buna!
Mai mult
Dragii mei, știu că am lipsit iar din peisajul blogului meu, dar am motive întemeiate: am fost zece zile în Irlanda, la Dublin. De ce acolo? Pentru că vreau să extind ceea ce fac eu pe plan artistic şi în acea zonă, într-o ţară de limbă engleză, o ţară civilizată, dar cu un popor vesel şi uşor ademenibil la bere şi petrecere. Adică seamănă destul de mult cu poporul nostru, doar că e mai muncitor, mai cinstit şi mai hotărît.
Nu o să fac aici o spicuire din carnetul de însemnări ale unui călător, vreau doar să vă spun că, deşi plouă des iar umbrela e a treia mînă a fiecărui dublinez, pofta lor de viaţă e mare, e cinstită şi se manifestă prin buna primire a oricărui om ce vine cu gînduri bune. Au fost săraci, au fost mult mai săraci decît noi, dar cînd au primit bani de la UE, au ştiut cum şi ce să relizeze cu ei, astfel că ne-au depăşit rapid şi acolo au rămas, în faţa noastră, chiar acum, în perioadă de criză.
Despre verdele caracteristic vegetaţiei Irlandeze nu mai vorbesc, e aproape proverbial. Ţara aia e verde fără să facă eforturi, ploaia o ajută, dar şi ei ajută natura protejînd-o, defrişînd doar cît e nevoie să facă o casă, un drum, un stadion. Tinerii sunt liberi la creier şi se îmbracă în consecinţă, maturii sunt relaxaţi, bătrînii răsfăţaţi. Nimeni nu poartă pecetea ridurilor de încruntare pe frunte, deznădejde în ochi, nici măcar acum pe timp de criză. Am cunoscut oamnei care o luau acuma, a treia oară în viaţa lor, de la capăt. Şi nu păreau a spune asta cu tristeţe, cu sufletul la capătul puterilor. Asta pentru că sunt învăţaţi să lupte, sunt învăţaţi că pierderea, ca şi cîştigul, face parte din aspectele complexe ale vieţii şi că n-are rost să se plîngă, să invoce trecutul ci merg pur şi simplu mai departe.
Iar acuma, la final, vă salut cu un salut inventat de mine, dar care se potriveşte de minune acestui popor vesel şi cu sete ancestrală:
GUINNESS!!!
Mai mult
Azi am avut o nuntă. Un prieten de-al unui prieten s-a căsătorit legal, cu o femeie, la starea civilă a sectorului 6. Multe nunţi acolo, multă lume, stăteau miresele şi mirii la coadă de ziceai că e tîrg pentru vînzarea tinerilor căsătoriţi. Lume de toate felurile, buchete de toate felurile, rochii care mai de care. Dar cel mai copleşit de situaţie era ofiţerul stării civile. Era ora cincisprezece şi de la ora 9 el stătea acolo, în spatele biroului, cu eşarfa tricoloră peste umerii boţiţi ai hainei. Transpirat şi obosit, făcea dintr-o mare rutină ceea ce făcea, căci să repeţi la infinit „tinere… iei în căsătorie pe tînăra” şi alte baliverne, este, cu siguranţă, o modalitate prin care renunţi să mai gîndeşti, să mai deţii controlul şi te laşi pradă „liniei tehnologice” de căsătorit.
Păi ia gîndiţi-vă: intra perechea de miri cu alaiul aferent. Ofiţerul apăsa pe telecomandă şi un CD player începea să cînte marşul nupţial. Cînd lumea era pe poziţie, oprea muzica şi începea. „Cetăţene Marius Constantin, de bună voie şi nesilit de nimeni iei în căsătorie pe Mariana Stanciu?” De cele mai multe ori de spune DA în asemenea situaţii. Apoi la fel către ea: „Cetăţeană Mariana Stanciu, de bună voie şi nesilită de nimeni, iei în căsătorie pe Marius Constantin?” Şi în acest caz de cam răspunde cu da. „Constat că au fost îndeplinite formalităţile, vă declar soţ şi soţie! Sărutaţi mireasa!” Apoi mai îndruga ceva cum că statul pocroteşte familia, ceea ce e total neadevărat. Dar asta e procedura iar omul o făcea cu o mare rutină şi plictiseală.
Păi săracul om, m-am gîndit eu, cînd ajunge seara acasă, la soţie, încă neieşit din rutina de peste zi, ce altceva îi vine să spună decît „Cetăţeană Margareta, de bună voie şi nesilită de nimeni, eşti de acord cu o partidă de sex în seara asta?” Presupunînd că soţia răspunde DA, el continuă: „constat că au fost îndeplinite formalităţile, aşa că jos textila!”
Mai mult
De cîte ori încerc să trec peste circul politic și social de la noi și să scriu despre lucruri frumoase, îndîrjirea mă trage tot la subiecte care nu-mi sunt dragi, dar care mă obsedează permanent, ca greutatea pe femeile supraponderale. Mă culc cu gîndul la nimicnicia şi josnicia din jur, mă trezesc cu gîndul tot acolo. Nu pot să trec peste bătaia de joc care ni se aplică, peste circul făţiş, arogant şi sfidător care ne este servit. Şi, colac peste pupăză, ( cine o fi inventat expresia asta şi ce-o vrea să simbolizeze imaginea? ) mai vine şi Diaconescu – băiatul poporului, omul care trăieşte şi respiră pentru popor, că d-aia şi-a luat două Rolce Royce şi-un elicopter, ca să trăiască şi el ca poporul pe care-l reprezintă – şi se arestează aproape singur, e cercetat, e eliberat cu cătuşe, apoi iar luat şi reţinut 29 de zile.
Lumea – cel puţin bătrînii, uşor de prostit – s-au lipit de televizoare, au ridicat audienţa OTV-ului în tavan şi au uitat să şi mai mănînce.
Sun ieri la o vecină şi de abia îmi deschide, că a părăsit cu greu scaunul din faţa televizorului. O întreb ce mai face, ea zice „bine, dar bietul Dănuţ e arestat! Mă uit de două zile, nu îmi vine să cred, bietul băiat!”
„Dar de faptul că ţi-au ciuntit pensia nu-ţi pare rău?”
„Ei… ba da…”
Cam asta era de demonstrat.
Mai mult
Am ales acest titlu din celebrele serii tv X FILES deoarece se potrivesc de minune cu ceea ce se întîmplă la noi. Totul ţine de paranormal, că de normal vede toată lumea că nu ţine. Tot ce se întîmplă la noi e demn de un X FILES real, care trebuie studiat, urmărit, decriptat, pentru că este ceva ce nimeni, cu siguranţă, nu a mai văzut.
Şi în acest context de maximă nebuloasă pentru ţara noastră, mă duc acum cîteva zile la IKEA şi ce văd? Nişte fete ne întîmpină cu cîte o cafea pentru adult şi o prăjiturică pentru copil. Fiecare adult şi copil primea o mică atenţie din partea IKEA! De ce? Pntru că IKEA de marcă suedeză. Şi? Ei, şi în ziua respectivă Suedia trăia o mare bucurie: se căsătorea prinţesa lor, fiica regelui, iar acesta era un eveniment de mare bucurie naţională.
N-am reuşit să spun nimic, doar am zîmbit şi mi s-a ridicat părul în cap de o mîndrie nejustificată, căci eu nu aparţineam culturii respective, evenimentul lor n-ar fi trebuit să mă marcheze în vreun fel, dar faptul că bucuria lor era atît de mare încît făceau cadouri tuturor vizitatorilor ( şi asta nu numai în Romania, ci în toate ţările unde există IKEA ) m-a marcat profund. Atunci am priceput ce înseamnă să fii una cu ţara ta, cu aleşii tăi, să fii mîndru că faci parte din cei care pot spune „prinţesa noastră se mărită azi!” Acest sentiment n-are cum să anime pe cineva de la noi, căci au fost unii care au avut grijă să ne fie amputat acest sentiment. De fapt cam toate, şi mîndria naţională, şi patriotismul şi multe altele. Prin grosolăniile evidente, prin lipsa de respect pentru cei care i-au ales la conducere, prin bătaia de joc la adresa votanţilor lor au reuşit să distrugă orice legătură, orice atracţie, orice comunicare între cei ce conduc şi cei ce sunt conduşi.
Cînd vreodată vom putea şi noi să fim mîndri de cei pe care i-am pus acolo, sus? Cînd vreodată vom fi îndreptăţiţi să ieşim în stradă, dar nu de supărare ci de bucurie? Cînd vom avea motive să ne bucurăm că se mărită ( păstrînd proporţiile ) Eba noastră, sau alte, care-o fi în locul ei?
Acestea sunt întrebări la care nu poate răspunde nimeni, nici măcar Mulder şi Scully, pentru că adevărul e dincolo de noi!
Mai mult
Eu știu că e criză, dar vă rog, capul sus! Nu îndemn neapărat la optimism, e greu în această perioadă să te încăpăţînezi că apele line te duc la loc cu soare, cînd toată ţara înoată contra curentului. Dar parcă ar trebui să spunem uneori „pînă aici!”, adică să reuşim să ne ţinem măcar mîndria cu capul sus. Să nu ne umilim în a face orice – şi cînd spun orice mă refer exact la ORICE – pentru nişte amărîţi de bani aruncaţi ca fînul la vite de către nişte mulţinaţionalişti, sau ce or mai fi, care se pretind superiori şi deţinători ai valorilor absolute. Nu trebuie să acceptăm orice leu pe munca pe care o facem, sub pretextul că „e criză nene!” sau altă vorbă românească umilitoare, care te îndeamnă să te laşi călcat în picioare pentru orice, „e un ban acolo, îl iei, nu-l dai!”
Nu se poate ca un actor cunoscut, cu lungi state de plată în domeniu, cu notorietate, să fie chemat să pună o voce la o reclamă la o bere naţională ( adică nu la cine ştie ce produs de firmă mică, ci la berea care aduce miliarde patronilor ) şi să i se propună 80 de euro ( da, da optzeci de euro ) pentru asta. Nu se poate să fie chemat un actor clasat pe primele locuri ale popularităţii naţionale ( în urma unor sondaje de piaţă ) pentru o reclamă la o telefonie mobilă şi să i se ofere 150 euro ( o sută cincizeci ) pentru asta.
Nu vă mai duceţi, oameni buni! Ştiu că e tentant, dar e şi jignitor. Iei bani în buzunar, dar şi şuturi în mîndria personală, în respectul de sine. Ţineţi-vă tari. Că dacă nu vă duceţi voi, se duc alţii? Perfect adevărat. Dar cine acceptă asta acolo o să rămînă şi multinaţionalele nu vor mai avea vîrfuri pe care să le folosească, pentru că banii trebuie să reprezinte exact conceptul de muncă-calitate-valoare-imagine al celui care îi primeşte.
D-aia zic, capul sus, mîndrie! E greu, dar nu imposibil!
Mai mult
