Ana Damian povesteşte:

“Ea e Cristina. E colega mea de la biroul de vis a vis. Se ocupă de clienţi persoane juridice, ca si mine. Nu cred că are peste un metru şi cincizeci şi cinci de centimetri, dar are nişte sîni cît pentru două ca ea. Ştie şi ea asta şi de aceea vine la serviciu cu nişte decolteuri adînci de zici că s-au mutat la ea pe piept cheile Dîmboviţei. Din cînd în cînd tronează deasupra peisajului cîte un medalion sau o cruciuliţă, alese special de mici dimensiuni ca să nu abată mult privirea de la frumuseţile naturale. N-am ştiut niciodată dacă să-mi placă sau nu sînii ei. Dacă aş fi bărbat, cu siguranţă că n-aş mai înţelege nimic din ceea ce-mi explică ea despre intrările şi ieşirile de bani din cont. ( Da, cred că ăsta e motivul pentru care mulţi clienţi preferă s-o sune să le dea informaţiile necesare, decît să vină faţă în faţă cu ea. ) Dar aşa, fiind femeie, nu pot decît, cel mult, să fiu invidioasă. Numai că invidia nu e o virtute de-a mea. Nu pot să invidiez pe nimeni, mă bucur sincer pentru ce are şi atît. Aşa că treaba asta cu sînii mă lasă absolut rece. Apoi mai e fundul. E, aici aş avea cîte ceva de comentat, căci traseul ei printre birouri e destul de îngreunat de acest accesoriu al ei. Privită din profil, ai impresia că fundul a fost pus special ca să contrabalanseze sînii din faţă. Uneori mi-e milă de biata fată, căci bănuiesc că nu e tocmai uşor să cari ditamai valiza după tine, tot timpul. Ca să tragem o concluzie, părerea mea e că fundul ei e cam mare şi inestetic, şi dacă cineva are altă părere, înseamnă că vorba aia veche “gusturile nu se dicută” e foarte valabilă. Altfel e o tipă amabilă şi săritoare, mă vrea de prietenă şi munceşte pentru asta. Ştie foarte bine că prieteniile se fac şi se menţin cu efort. Eu nu mă dau în vînt după relaţia cu ea, oricum face ea destule pentru a o întreţine, nu mai trebuie să mă mobilizez şi eu. Şi dacă am spus că are sînii cît pentru două, trebuie să mai spun că vorbeşte tot cît pentru două. Are mereu ceva de observat, ceva de comentat – nu neapărat banalităţi – spune de multe ori lucruri interesante, dar parcă prea mult şi prea des. Dar dacă n-o asculţi, nu se supără, nu sare în sus dacă nu te interesează subiectul deschis de ea, trece la altul cu uşurinţa cu care un şofer de raliu virează stînga sau dreapta.”

“O sa fie toamna grea!
Vom muri de foame…
De-as putea, in pana mea,
Sa traiesc cu scame!”

“Da – raspunde celalalt –
Viata-i cam amara…
In curind ies la asfalt
Si ma car la tara”

“Si la tara ce sa faci?
Stii agricultura?”

“Mai gasesc doi, trei gindaci
Pusi pe bautura
Si o tinem tot asa
Pina dam pe spate!

O sa fie iarna grea,
Scapa cine poate!”

“Eu mai caut prin livezi
Frimituri de piine
Si de vineri ma tirez
In cotet, la ciine”

Tot vorbind, n-au auzit
Pasi prin gradinita,
Un pantof brusc i-a zdrobit,
I-a facut foita.

MORALA:

Planuri multe pot strica!
Fugi nene, din tara!
Daca nu, nu te mira
C-o sa te cam doara!

E foarte adevarat ca tonul acestor observatii ale mele e foarte sumbru, dar mi-e teama ca nu am altul la mine in dimineata asta. Mi-e teama ca asta e nuanta vremurilor pe care le traim si deci nu pot avea un ton de o alta factura. Imi dorest, totusi, ca disperarea noastra sa fie una creatoare, care sa ne duca spre ceva bun, nu una grava si necombatanta, care sa ne ingroape definitiv. Dar asta numai ziua de miine o poate spune.

Oare asta dorim sa vedem? Se pare ca da. Se pare ca bunul gust dispare odata cu bunul simt si cred ca intoarcerea la reperele morale si la valorile artistice autentice va fi foarte anevoioasa.

Sa nu mai vorbim de domni si domnisoare care apar peste noapte pe toate posturile tv fiind incadrate la statutul de “vedete”, desi nimeni nu stie ce-au facut in noaptea aia in care au capatat acest statut. E ecranul plin de Nikite, Ogici si alte cuvintatoare care se deosebesc de regnul animal doar prin pozitia bipeda. Specimene care nu inteleg nici ele prea bine ce cauta acolo si cum au ajuns, dar profita la maxim de aceasta pozitie.

Si cine e de vina? Vorba lui Bendeac si a mea si a multora: “voi, producatorii si realizatorii sunteti de vina ca promovati nonvalori. De ce le chemati in emisiune?” Sigur ca se face mea culpa, se spune ca “le-am adus aici ca sa ne batem joc de ele”, dar data viitoare sunt din nou pe ecran, la rang de aducator de audienta.

Sau poate noi ne-am timpit, poate aceste caricaturi chiar fac audienta ( adica multa lume se uita ei )  si atunci ma intreb eu, pentru cine latru?

Poate latru pentru foarte putini, dar tare mi-as dori sa pot sa si musc!

La fel ma gindesc si la medici. Sigur, lumea ii injura, uneori pe buna dreptate, dar sa nu uitam ca in strainatate, unii dintre cei mai buni sunt medicii romani. La noi sistemul medical e bolnav, as putea spune ca e atit de bolnav incit e mort de-a binelea! Pai sa ne gindim cum e sa vii la spital, medic chirurg si sa bagi mina in oameni, in stomacurile si toracele lor, cu riscul de a nu se mai trezi din anestezie, cu speranta ca nici o complicatie n-o sa intervina, sa tai si sa cosi “pe viu”, sa repari instalatii umane, pentru ca apoi, la sfirsitul lunii, sa fii recompensat cu 13-15, hai 20 de milioane de lei vechi! Mie unul mi se pare bataie de joc! Si ma mai mir de ce asteapta bani de la pacienti!

Cunosc o femeie care e bucatareasa la o gradinita. Se duce la opt dimineata, gateste pentru 40 de copii, apoi le spala vasele dupa ce au mincat, mai face curatenie si pleaca acasa. Asta zilnic. Si la final de luna ia in mina… patru sute de lei! Adica vreo patru perechi de pantofi, sau un telefon fara abonament, sau un miner de geanta Louis Vuiton sau scrumiera de la un Audi Q 7.

Ei bine, astea sunt intr-adevar pasiuni ale vietii!

Dragii mei cititori,

Stiu ca am neglijat blogul o perioada, nu prea am scuze, dar spre bucuria mea, ceva proiecte de turneu mi-au rapit foarte mult timp in ultima perioada. Pot sa va spun ca am terminat turneul cu Rompetrol, ultima cintare va avea loc simbata acuma, 25 septembrie, in parcarea Carefour Baneasa.. Va astept acolo, incepind cu orele 16.00, pentru un raliu de exceptie cu Bogdan Maricica si ai lui si, bineinteles, cu un recital Elton John sustinut de baiatu’.

In rest, Dumnezeu cu mila, ca pe praful asta si o moneda gasita pe jos e de pretuit, ca nu stii niciodata cit si unde mai lucrezi. Se anunta o toamna nasoala, cu scumpiri si taieri de bani, asa ca cine are la tara un petec de teren, tira! Sa se retraga acolo, cu citeva gaini si ceva zarzavaturi plantate pe linga gard, ca asta e viitorul. O sa vina vremea cind banul nu va mai avea valoare, ne vom intoarce la troc, “ia tu piinea asta, da-mi si mie o gisca pe ea”. Sau “tine aici un kil de rosii, da si mie cinci oua de casa”. S-ar putea, intr-un fel, sa fie mai sanatoasa viata, mai adevarata relatia dintre oameni, dar faptul ca asta ar putea fi crunta realitate, ne cam sperie putin.

Asa ca hai sa ne distram simbata, 25 septembrie, la Carefour Baneasa si sa uitam de toate. Ba nu, gresesc, sa nu uitam, ca daca uitam noi, lor le convine. Sa le fim mereu in coasta, ca un ghimpe, daca mai suntem in stare, ca se pare ca marea lehamite ne-a cuprins ca un inghet si nu mai reactionam la nici un stimul.

Va las acum, ca apa pentru ceai a inceput sa fiarba si tare as vrea sa ma clatesc prin gura cu o aroma de fructe. O sa va scriu mai des si n-o sa ocolesc niciunul din subiectele interesante pentru voi, daca o sa binevoiti sa lasati vreunul pe blog, la comentarii.

Seara buna!

Azi am avut repetitie si tare bine a fost! A mers ca pe roate, ceea ce mi-a dat certitudinea ca spectacolul de la Timisoara va iesi foarte bine. La repetitie cel de la tobe a avut o problema si a trebuit s-a zbugheasca mai devreme. Asa ca ultimele piese le-am cintat fara tobe. Va dati seama cum suna? Incet, asezat, tihnit, cu toate instrumentele reduse ca volum. Ca tobele sunt cele ce te fac sa dai cu putere in instrumente, dar cind tobele lipsesc, nu e nevoie sa cinti tare. Parca repetam pe vremea razboiului, sa nu ne auda inamicul.

Asa ca dragii mei să nu-mi invocati motive ca sunteti răciti, că nu vă lasă părinții, că tocmai ce trebuia să plecați undeva, că nu ține! Vreau să vă văd pe toți acolo, la Iulius Mall in Timișoara și cînd spun toți mă refer la TOȚI!

VĂ salut și vă aștept!

Dar e bine să veniţi şi pentru un alt motiv: e cazul să-i încurajăm pe cei zece timişoreni care s-au înscris în concursul cu cele trei manşe. Ei vor pilota maşinile, voi îi veţi aplauda iar la finalul zilei se vor desemna trei cîştigători care vor merge în finala de la Bucureşti. Aşa că acest concurs merită toată atenţia.

Seara, pe scena special instalată, vom asista la premierea concurenţilor de către însuşi Bogdan Marișca, cu deschiderea şampaniei, cu muzică, cu tot tacîmul!

Şi staţi aşa, că seara nu s-a terminat! Acum urmează două recitaluri de forţă! Unul dintre ele este recitalul Anei Lesko pe care, fie vorba între noi, cred că toţi am vrea s-o vedem, că este una din acele tipe care te face să-ţi pară rău că ai venit la concert cu soţia. O să ne bucurăm privirile – şi auzul, bineînţeles – cu recitalul ei, apoi voi veni eu recitalul PLAYING  ELTON  JOHN. Pentru cine nu ştie încă, e o cîntare interesantă în care am adunat cele mai celebre piese ale marelui artist, înpreună cu trupa PASAGER, dar nu numai atît: costumul meu este ca unul din costumele lui E. J., ochelarii sunt la fel, pălăria la fel, adică am încercat să îl copiez întru totul, mai puţin, bineînţeles, in orientările lui sexuale, dar asta, nu-i aşa, nu ne priveşte pe noi.

Una peste alta va fi o zi plină, cu adrenalină multă, cu miros de cauciucuri încinse, cu vaţi mulţi şi multă distracţie. Aşa că să nu prind pe vreunul că lipseşte din parcarea IULIUS  MALL în ziua de 21 august, că să ştiţi că fac prezenţa!